Conform Gândul: România se confruntă vara aceasta cu o criză energetică fără precedent, amplificată de secetă, care a afectat semnificativ producția hidrocentralelor. Expertul în energie Cosmin PĂCURARU atrage atenția asupra unei situații previzibile, dar ignorate de autorități. Strategia energetică națională 2025-2035 subestimează dependența hidroenergiei de disponibilitatea apei, o vulnerabilitate majoră pentru securitatea energetică a țării.

Hidroenergia pe hârtie, dar incertă pe teren

Documentul strategic proclamă hidroenergia drept principala sursă regenerabilă, acoperind aproximativ 34% din consumul final de energie electrică. La începutul anului 2024, puterea instalată netă era de 6.139 MW, cifre care par impresionante, însă realitatea contrazice aceste date, conform expertului PĂCURARU. Deși capacitatea instalată a rămas aceeași, lipsa apei reprezintă un obstacol serios. Practic, fără apă, cei peste 6.000 de MW instalați devin o iluzie.

„În 2024, ponderea energiei produse din hidro a coborât la circa 25% din totalul generării, iar în 2025 a continuat să se prăbușească, ajungând în jurul a 22%. Capacitatea instalată rămâne aproape neschimbată, dar apa lipsește. Seceta, debitele reduse ale Dunării și ale râurilor interioare transformă o resursă teoretic „stabilă” într-o sursă intermitentă și din ce în ce mai greu de prezis”, explică Cosmin PĂCURARU.

Strategia menționează modernizarea și digitalizarea, dar ignoră explicit dependența de apă, lipsa unui plan coerent de gestionare a riscului hidrologic și o evaluare realistă a impactului schimbărilor climatice. „Asta nu este strategie. Este un exercițiu de autoiluzionare”, subliniază expertul.

Prăbușirea producției hidroenergetice din 2023

Decidenții nu pot pretinde că au fost surprinși de situație. Din 2023, România a intrat într-o perioadă prelungită de secetă hidrologică, cu debite scăzute ale Dunării și ale râurilor interioare, reflectate în producția hidroenergetică. După un 2023 excepțional, producția a înregistrat o prăbușire semnificativă.

În 2024, producția hidro a scăzut cu peste 20% față de anul anterior. În 2025, aceasta a atins cele mai mici volume din istoria recentă a Hidroelectrica, sub 11 TWh, într-un an marcat de secetă extremă. Deficitul hidric cumulativ pe zeci de luni consecutive confirma acest diagnostic.

Strategia energetică 2025-2035, elaborată în acest context de trend descendent, a tratat hidroenergia ca pe o resursă neschimbată, cu același rol central și procente optimiste pe hârtie. Nu au existat ajustări realiste ale așteptărilor sau analize serioase ale riscului climatic pe termen mediu și lung. „Doar repetarea unor formule comode, în timp ce producția reală continua să scadă. Asta nu este planificare. Este negare”, afirmă PĂCURARU.

Ignorarea Raportului Draghi și stocarea

Documentul subliniază rolul hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj în echilibrarea sistemului, un aspect pentru care România încearcă să construiască soluții de peste 40 de ani. Pe capacități de pompaj de ordinul a 200-300 MW s-au cheltuit deja peste jumătate de miliard de euro, însă proiectul Tarnița-Lăpuștești rămâne pe hârtie. Strategia a fost publicată la câteva luni după Raportul Draghi, care avertiza asupra rigidității impunerii țintelor de decarbonizare și regenerabile. „«Profesioniștii» din și de pe lângă Ministerul Energiei au preferat să ignore avertismentul”, constată expertul.

Pentru 2035, strategia prevede chiar creșterea ponderii regenerabilelor prin majorarea capacității hidroenergetice. Țintele anunțate pentru energia regenerabilă, 44% în 2035 și 73% în 2050, includ explicit hidroenergia. Având în vedere scăderea producției reale din cauza secetei și faptul că stocarea prin pompaj rămâne un miraj, aceste cifre par a fi „pure exerciții de magie contabilă”.

Apa, combustibilul uitat al hidroenergiei

Cosmin PĂCURARU critică strategia națională pentru că nu tratează serios „combustibilul” hidrocentralelor: apa. Documentul recunoaște, indirect, problema climatică, prin discuții despre condiții meteorologice extreme și intermitența eolianului și solarului, dar omite logica simplă: precipitații mai puține înseamnă debite mai mici, producție hidro mai mică și presiune pe sistemul energetic național, gaze și importuri.

„Un MW hidro instalat nu este echivalent, din punct de vedere al securității, cu un MW disponibil permanent. Producția depinde de precipitații, acumulări, debite, niveluri în lacuri și regimul de exploatare. Ar fi fost logic să existe indicatori clari: debit mediu și minim, volume în lacuri, producția din anii secetoși, scenarii climatice pentru 2035 și 2050, impactul asupra Dunării și al Porților de Fier. Nu există o astfel de structură”, explică PĂCURARU.

Dunărea și Porțile de Fier, tratate nerealist

Pentru România, Dunărea și sistemul Porțile de Fier sunt esențiale. Modificarea regimului hidrologic al fluviului a devenit o problemă de securitate energetică. Strategia ar fi trebuit să coreleze explicit schimbările climatice cu producția de la Porțile de Fier, cu necesarul de importuri și cu prețul energiei. În schimb, documentul se limitează la afirmații generale despre randamentul ridicat al hidroenergiei și rolul său în echilibrare, prevăzând chiar creșterea producției. Rezultatul este o vulnerabilitate strategică, care cere hidroenergiei să contribuie la țintele de regenerabile fără un scenariu realist despre disponibilitatea viitoare a apei.

Apa trebuie tratată ca resursă energetică strategică, cu bilanț propriu și scenarii de deficit. În absența acestora, strategia rămâne un document care construiește pe hârtie o putere pe care realitatea hidrologică o poate anula oricând.

Sursa: Gândul