Conform Antena 3: Tragedia aducerii la extrem a iubirii față de animale: sindromul lui Noe în România

O graniță subțire, aproape invizibilă, separă actul de salvare a unui animal de condamnarea acestuia. O femeie din BRĂILA locuia într-o casă tip vagon cu trei sute de pisici, pe care le ținea închise cu plasă la geamuri. Dimineața, le scotea moarte pe cele câteva care pieriseră peste noapte, seara, altele la fel. Medicul veterinar care a intervenit a descris situația drept o „închisoare de pisici”. Femeia era convinsă că le salvează, însă aceasta este esența „animal hoarding-ului” sau, pe românește, „sindromul lui Noe”: acumularea compulsivă de animale, o tulburare psihică ce îl determină pe individ să nu mai perceapă suferința din jur, concentrându-se doar pe propria sa intenție de a proteja ființe neajutorate.

Acest fenomen nu este izolat. În București, anul trecut, o femeie locuia într-o garsonieră de doisprezece metri pătrați cu peste șaptezeci de pisici nesterilizate. Nu a fost un caz singular, un alt apartament din capitală găzduind 120 de feline. La intervenția echipelor, proprietara a susținut că nu mai are nicio pisică, deși în interior condițiile erau de nesuportat. Cei care au intrat pentru a salva animalele se sufocau, chiar și cu măști, iar pisicile, multe neavând contact cu alți oameni, erau terifiate. Acest caz, ca și altele similare, expune o dramă tăcută, petrecându-se în spatele ușilor închise, în blocuri liniștite, trecând neobservată pe lângă vecini.

Cauzele ascunse ale acumulării compulsive

Psihologul DORINA STAMATE subliniază că hoarding-ul nu este o alegere conștientă, ci mai degrabă un mecanism de compensare. Adesea, persoanele afectate au un istoric de neglijare, abandon sau atașament nesigur în copilărie. Animalele devin astfel parteneri ideali de atașament, oferind afecțiune necondiționată fără a judeca sau respinge. Procesul începe adesea cu intenții bune, precum salvarea unei pisici de pe stradă, dar escaladează rapid atunci când capacitatea de îngrijire este depășită. Izolarea socială este o consecință firească, persoana refuzând să mai iasă din casă sau să primească vizitatori, fie de frică să nu fie judecată, fie de teama că animalele îi vor fi confiscate. Hoarderul nu mai percepe realitatea, ci doar propria intenție de a proteja, considerând orice intervenție ca pe un atac.

Pentru animale, hoarding-ul reprezintă o formă de cruzime, chiar dacă intenția inițială nu este una rea. În cazul din BRĂILA, medicii au găsit pui mâncați de motani, pisici subnutrite și moarte, excremente pe pereți și un miros insuportabil. Condițiile precare, lipsa igienei și numărul mare de animale nesterilizate au dus la îmbolnăviri grave, precum FIV (SIDA felină). Pisicile, prin natura lor discrete și neagresive, pot ascunde astfel de situații ani de zile, deoarece nu produc zgomote puternice și nu necesită plimbări regulate în aer liber. Riscul sanitar pentru om și pentru mediul înconjurător devine astfel o problemă de sănătate publică, culminând uneori cu cazuri tragice de persoane găsite moarte, parțial consumate de propriile animale înfometate.

Legislația românească, insuficientă pentru protecția felinelor

În România, Legea 205/2004 privind protecția animalelor se aplică și pisicilor, obligând deținătorii să asigure adăpost, hrană, apă și tratament corespunzător. Neacordarea acestor condiții este considerată rele tratamente. Problema majoră, însă, o reprezintă lipsa unui sistem eficient de gestionare, evidență și intervenție specific pentru pisici. Spre deosebire de câini, pisicile nu sunt percepute ca un pericol social major, iar legislația nu le include într-un cadru de reglementare la fel de riguros. Nu există un registru al pisicilor cu stăpân, nu există obligația legală de sterilizare, nici adăposturi publice dedicate.

„Din păcate, pisicile, nereprezentând un pericol social cum sunt câinii, au fost lăsate deoparte în legislație,” explică LAURA FINCU, fondatoarea asociației Sache Vet. „România are legislație care protejează și pisicile, dar nu are un sistem special de gestionare sau evidență a populației feline, a coloniilor. Nu există nimic comparabil cu sistemul de gestionare al câinilor.” Astfel, intervențiile se bazează, în mare parte, pe bunăvoința ONG-urilor, care se ocupă de sterilizări și adopții din fonduri proprii sau străine.

În ciuda cadrului legal existent, intervenția în cazurile de hoarding se lovește de obstacole, precum proprietatea privată. Pentru a intra și a acționa, este necesară demonstrarea clară a relelor tratamente, prin rapoarte de necropsie sau indicii ferme, ceea ce este dificil de obținut fără acordul proprietarului. În alte țări, precum SUA, Franța, Germania sau Italia, legislația este mult mai severă în privința cruzimii față de animale, inclusiv în cazurile de hoarding, prevăzând evaluări psihologice obligatorii și interdicții de deținere a animalelor pe termen lung.

Sursa: Antena 3