SUA pare să repete greșelile Marii Britanii de la Suez: Ormuzul, miza unui conflict cu Iranul

SUA, condusă de fostul președinte Donald Trump, a traversat o perioadă tensionată cu Iranul, amintind de criza Canalului Suez din 1956, care a zguduit atunci Marea Britanie. Analizele comparative dezvăluie paralele îngrijorătoare între cele două evenimente, cu posibile consecințe majore pentru ordinea mondială. După săptămâni de atacuri cu rachete, Trump a acceptat în final un armistițiu de două săptămâni.

Contextul istoric oferă o perspectivă clară. În 1956, Marea Britanie, împreună cu Franța și Israel, a încercat să controleze Canalul Suez. Președintele american de atunci, Eisenhower, s-a opus ferm acestei operațiuni. A fost o decizie care a subminat credibilitatea Marii Britanii pe scena internațională. Analogiile cu situația actuală devin evidente. Administrația Trump a fost nevoită să suspende ostilitățile, lăsând Iranul să controleze Strâmtoarea Ormuz.

Asemănări și deosebiri între Suez și Ormuz

Pentru SUA, cedarea controlului asupra Strâmtorii Ormuz nu ar fi o umilință la fel de rapidă ca eșecul anglo-francez de a controla Canalul Suez. Cu toate acestea, consecințele pentru credibilitatea „Pax Americana” ar putea fi la fel de grave. La fel ca în cazul Suezului, războiul actual din Iran a fost inițial menit să schimbe regimul. În anii ’50, Canalul Suez era calea navigabilă strategică. Închiderea lui a avut consecințe neintenționate.

Situația a creat diviziuni în interiorul Statelor Unite. La fel ca Eden în 1956, Trump a pornit un conflict într-o perioadă în care popularitatea sa era în scădere. Și, spre deosebire de electoratul britanic din 1956, cetățenii americani sunt nemulțumiți de multe aspecte ale vieții lor naționale, în special de costurile. Impactul războiului a dus deja la o creștere a inflației, în special în ceea ce privește energia.

Implicațiile geopolitice și rolul Chinei

Cele mai mari consecințe ale crizei Suezului au fost geopolitice, nu interne. După 1956, nimeni nu mai considera Marea Britanie o mare putere. În prezent, Rusia joacă un rol operațional mai activ decât a făcut-o Uniunea Sovietică în 1956. În ianuarie 2025, Rusia și Iranul au semnat un acord de parteneriat strategic pe 20 de ani.

Întrebarea principală este următoarea: China este pentru anii 2020 ceea ce a fost America pentru anii 1950? Este China în poziția de a profita de sfârșitul unui imperiu anglofon și de a moșteni rolul de superputere globală? Strategia preferată a Chinei este probabil să stea deoparte și să observe cum SUA comit din nou greșeli în Orientul Mijlociu.

În 1956, puterile europene erau actori. De data aceasta, nici măcar nu au fost consultate. Liderii britanici și cei din UE au ezitat când li s-a cerut să-și ofere sprijinul efortului de război al SUA. Statul general de deziluzie față de alianța transatlantică amintește puternic de 1956.

Cu toate acestea, SUA se află într-o poziție fiscală precară. Deficitul federal este de 5,8% din PIB anul acesta, aproape dublu față de ținta declarată. Unul dintre rezultatele acestei situații a fost încălcarea Legii lui Ferguson: SUA cheltuiesc acum mai mult pe plățile de dobânzi decât pe apărare.

Concluzia tragică a crizei din Suez a fost că Marea Britanie, suprasolicitată, nu a putut face față costurilor războiului mai rapid decât se puteau obține beneficiile strategice.

Actuala administrație a președintelui Nicușor Dan din România, împreună cu premierul Ilie Bolojan, urmărește cu atenție evoluțiile din Orientul Mijlociu și posibilele lor implicații asupra economiei globale.