Frica de furtul de copii: Cum a terorizat România 1928-azi

Istoricul zvonurilor despre furtul de copii

Din 1928 încoace, presa românească a consemnat numeroase cazuri și zvonuri legate de dispariția copiilor, adaptând narațiunea la contextul social și politic al fiecărei perioade. În iunie 1928, ziarul Dimineața atrăgea atenția asupra unor situații alarmante la marginile Bucureștiului, unde comunitățile de romi de la barierele orașului erau acuzate de sechestrarea de persoane. Un caz relatat a fost cel al Ioanei Manole, o bunică săracă, care și-a găsit nepoata într-o șatră „într-o stare de plâns” și a fost nevoită să plătească o răscumpărare pentru ea. Ziarul cerea intervenția autorităților, avertizând că „la Băneasa, fură și sechestrează copii, ca în pădure”.

Patru ani mai târziu, în 1932, publicația Opinia din Iași raporta despre dispariția a 17 minori într-un interval scurt în zona Bacău, sugerând existența unei „bande bine organizate” specializate în răpiri. Cazul declanșator a fost cel al unei femei pe nume Făinaru, căreia i-au dispărut simultan patru fii, suspectându-se că aceștia au fost ademeniți de un necunoscut.

În 1936, ziarul Tempo a publicat articole alarmiste despre o „bestie” misterioasă care răpea copii sub 10 ani în București, invocând apeluri radio disperate și lansând ipoteza că aceștia ar fi folosiți la cerșit sau ademeniți la cinema. În replică, ziarul Capitala a demontat aceste afirmații, catalogându-le drept un „Bluff” creat pentru a vinde ziare, susținând că nu existau dovezi de violuri sau răpiri în serie.

Transformări ideologice și sociale

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, publicația religioasă Oastea Domnului, apropiată de extrema dreaptă, a recontextualizat motivul „țiganilor căldărari” care fură copii români, mutându-l în sfera spirituală. Furtul era prezentat ca un proces de deznaționalizare și pierdere a credinței, șatra fiind comparată cu „lumea” care răpește copiii lui Dumnezeu.

După război, în 1946, zvonurile despre furtul de copii au căpătat o formă violentă de „libel de sânge” la Oradea. Ziarul Crișana denunța campanii ale cercurilor „reacționare și șovine” care răspândeau minciuni despre evrei ucigând copii creștini pentru ritualuri, acuzații care au dus la pogromuri în alte localități.

În perioada comunistă, în iulie 1956, publicația Scânteia Tineretului a dedicat un articol „plăgii sociale” din statele capitaliste sub titlul „O problemă mare cu copii mici”. Dispariția copiilor era prezentată ca o „profesie bine definită” pentru „comerțul cu copii”, subliniind presupusa lipsă de pedepse în SUA pentru astfel de infracțiuni și sugerând că mii de copii ar fi vânduți anual pentru sume mari de bani. Scopul final al acestor răpiri era prezentat ca fiind exploatarea prin cerșit sau muncă forțată.

Mituri urbane moderne și consecințe

Sfârșitul anilor ’80 a marcat apariția mitului „ambulanței negre care fură organe”, care a apărut inițial în India și s-a propagat global, generând isterie periodică în România și țările vecine. În 2006, în școlile din București a fost declarată o „alarmă de gradul zero” din cauza zvonurilor despre infractori periculoși care răpesc copii, informații complet infirmate de Institutul Național de Medicină Legală.

Anul 2010 a adus în prim-plan cazul din Mureș, unde copiii povesteau despre o „mașină neagră” care fură copii pentru organe, abandonându-le cadavrele cu bani pe piept, presupusa „plată” pentru organele recoltate. În 2015, o ceartă în Parcul Tei a reaprins mitul pe rețelele de socializare, cu postări despre o fetiță furată și găsită tunsă la chelie, informații negate ferm de poliție.

În 2016, în Giurgiu, o autospecială SARD a devenit ținta psihozei, fiind acuzată de răpirea copiilor pentru trafic de organe, în ciuda explicațiilor că aparține unui serviciu real de ambulanță. Mitul a depășit granițele, ducând în Franța, în 2019, la o „vânătoare de romi” în urma unor știri false despre o dubă care răpea copii. Poliția franceză a confirmat lipsa de bază a acestor zvonuri.

Sursa: News.ro