Conform Descopera: Trei decenii fără Sergiu Celibidache: moștenirea unui vizionar al sunetului

Pe 14 august 1996, la reședința sa din La Neuville-sur-Essonne, lângă Paris, se stingea din viață Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX. Decedat la vârsta de 84 de ani, maestrul dirijor, teoretician și practicant al sunetului a lăsat în urmă o lume muzicală marcată de viziunea sa unică, bazată pe refuzul compromisului și căutarea neîncetată a absolutului. Astăzi, la 30 de ani de la dispariția sa, ecoul baghetei sale continuă să inspire spirite sensibile în căutarea unei experiențe transcendentale prin muzică.

Născut pe 28 iunie 1912, la Roman, Sergiu Celibidache a manifestat o vocație muzicală remarcabilă încă din copilărie. În ciuda unei cariere politice pregătite de tatăl său, ofițerul de cavalerie Demostene, tânărul Sergiu a ales calea artei. La 18 ani, părăsește casa părintească pentru a studia muzica, supraviețuind din meserii umile. Anii petrecuți la Berlin, începând cu 1936, au fost marcați de dificultăți financiare, dar și de o efervescență intelectuală. Studiul filosofiei cu Nicolai Hartmann și a psihologiei cu Eduard Spranger, alături de influența budismului-Zen prin preotul Martin Steinke, au contribuit la formarea viziunii sale despre existență și sunet.

Cariera și refuzul înregistrărilor

În 1945, la doar 33 de ani, Celibidache debutează la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, devenind ulterior director muzical al Filarmonicii din Berlin. Timp de șapte ani, a susținut peste 400 de concerte, contribuind la salvarea demnității culturale a unui oraș aflat în ruine. O mare deziluzie survine în 1954, când, după moartea lui Wilhelm Furtwängler, orchestra îl alege pe Herbert von Karajan, maestrul Celibidache fiind îndepărtat. Această experiență i-a consolidat dorința de independență artistică totală.

Celibidache este recunoscut în istorie pentru refuzul său categoric de a realiza înregistrări comerciale, pe care le numea „clătite cântătoare”. Considera că muzica este un proces, o entitate vie care „devine, se naște și pleacă”, imposibil de captat prin mijloace tehnice fără a-i distruge esența. Susținea că studiourile de înregistrări produc un sunet „fad”, lipsit de vibrația spațiului de concert și de „verticalitatea” notei, care transformă sunetul în rugăciune. Prin acest refuz, a păstrat aura de mister și sacralitate a actului muzical. Abia după moartea sa, cu acordul familiei, au fost publicate înregistrări live.

Revenirea în țară și moștenirea spirituală

În 1979, Sergiu Celibidache devine director muzical general la Munchen, transformând Filarmonica orașului într-unul dintre cele mai bune ansambluri simfonice din lume. Stilul său, caracterizat prin tempo-uri largi și o atenție meticuloasă la detalii, a atins maturitatea. Repetițiile sale erau legendare, epuizante, dar pline de lecții de filosofie a sunetului.

Sergiu Celibidache face parte din galeria marilor genii românești care și-au desfășurat activitatea departe de țară. În România comunistă, numele său era monitorizat de Securitate. Prima sa revenire în țară a avut loc în 1970, urmată de o vizită emoționantă pe 13 februarie 1990. La Ateneul Român, dirijând Filarmonica din Munchen, maestrul a oferit românilor muzică și o lecție de demnitate. „M-am născut român, am îmbătrânit român și o să mor român”, declara el atunci.

Dincolo de imaginea impunătoare de la pupitru, Celibidache a fost un om de o mare sensibilitate, ancorat în iubirea pentru soția sa, pictorița Ioana Procopie Dumitrescu, și pentru fiul lor, Serge Ioan. Grădina sa din Franța a devenit un refugiu, un spațiu al ordinii și armoniei naturale. Fiul său a surprins această latură intimă în filmul documentar „Grădina lui Celibidache”. Blândețea față de cei dragi era echilibrul său, compensând asprimea impusă în numele artei.

Au trecut 30 de ani de când Sergiu Celibidache s-a retras în tăcerea veșniciei. Însă el trăiește de fiecare dată când un dirijor înțelege rolul său de servitor al partiturii, nu de stăpân al orchestrei. Moștenirea sa este un imn al libertății interioare, capabilă să învingă uitarea. La 30 de ani de la moartea sa, ascultându-l, învățăm să tăcem pentru a auzi muzica sferelor pe care el a captat-o cu atâta geniu.

Astăzi, sub cerul de la La Neuville-sur-Essonne, unde odihnește sub o cruce simplă, liniștea este deplină. Este liniștea pe care a căutat-o o viață întreagă în partiturile lui Bruckner sau Debussy. O liniște care sugerează că, undeva, în univers, muzica lui Celibidache continuă să „devină”.

Sursa: Descopera