„Notre-Dame de Paris” la București: o experiență care rămâne în suflet, dar nu și în confort

După mulți ani de așteptare, musicalul Notre-Dame de Paris a ajuns în sfârșit pe scena din București, la Romexpo, iar emoțiile au fost pe măsură. Pentru unii, această producție reprezintă nu doar o reprezentație, ci o reîntâlnire cu o parte din copilărie sau tinerețe, o poveste nespusă, recitită obsesiv în minte sau ascultată pe repeat. Pentru el, muzica și romanul lui Victor Hugo au fost întotdeauna legate de o poveste vie despre dragoste, iubiri imposibile și ipocrizie socială, toate simbolizate de faimoasa catedrală și personajele sale.

O poveste care nu încetează să uimească și să passeze din generație în generație

Spectacolul de la Romexpo a fost mai mult decât o simplă ocazie de a vedea piesa live. A fost o experiență nemijlocită, tăiată de emoție și de un sentiment de „a fi acolo”, departe de ecrane și imagini virtuale. În momentul în care au fost urcate pe scenă, corpuri reale alergând, căzând, ridicându-se, respirațiile dintre versuri, toate aceste detalii au făcut ca tragedia să devină palpabilă, concretă, aproape fizic.

Pentru cei familiarizați cu varianta din 1998, interpretarea lui Garou, cu vocea lui aspră și vulnerabilitatea animalică, a fost mereu o referință de referință. La București, Quasimodo a fost interpretat de Angelo Del Vecchio, ce a impresionat prin prezența fizică și energia susținută, dar care, pentru unii, părea un pic mai „curat” decat în amintiri. În ciuda diferențelor, aceste interpretări aduc în fața ochilor o poveste universală despre neputință, acceptare și luptă interioară, legând trecutul și prezentul într-o samea experiență.

Amplificarea emoției: scenografia, luminile și munca din spatele scenelor

Ce a făcut mulți să rămână cu gura deschisă a fost mecanismul uriaș care a adus în viață decorurile impresionante, construite ca o arhitectură mobilă, grea și solidă, menită să surprindă și să devină o parte integrantă a narațiunii. În spatele scenei, o logistică uriașă, zeci de oameni care ridicau, cântau, sincronizau, făceau posibil ca această poezie vizuală să prindă viață.

Luminile nu au fost doar decorative, ci narative. În momentele de rugăciune sau de vinovăție, scena se strângea ca un nod, iar în cele de dans, se deschidea ca o rană respirabilă. Sonorizarea, remarcată pentru claritate și vibrație, a fost o parte esențială, întrucât muzica trebuie auzită cu fricțiune, cu texture, nu doar cu note perfecte. În acrobație, dansatorii și cascadele de mișcare au fost coloana vertebrală a întregului spectacol, iar riscul la care au fost supuși a adăugat un plus de tensiune, de „familiarizare” cu fragilitatea și pericolul.

Performanțe teatrale și propriile comparații

Pentru iubitorii musicalului, interpretarea din 1998 a lui Garou a fost o bornă de referință, aproape imposibil de egalat. La București, Angelo Del Vecchio nu a reușit să atingă același nivel de vulnerabilitate și animalicitate, dar a adus o apreciabilă tehnicitate. La fel, Frollo, interpretat de Daniel Lavoie, a fost un element de tensiune și profunzime, dovedind cât de greu e să-ți representezi personajul în mod autentic. În schimb, interpretarea Esmeraldei, în mâinile lui Hiba Tawaji, a fost o revelație: plină de viață, magnetică, fragilă și demnă, o adevărată stea a scenei, ce a reușit să păstreze și sensibilitatea, și forța.

Limitări spațiale și o durere pentru un oraș în căutare de mai mult

Problemele credibile ale unui București fără o sală suficient de mare și modernă pentru spectacolele de această amploare au fost vizibile. Frigul, scaunele incomode, aglomerația și vizibilitatea redusă pentru unele părți ale sălii au fost aspecte care au umbrit pentru mulți magia spectacolului. La final, emoțiile au fost împărțite: recunoștință pentru momentul trăit și frustrare pentru condițiile în care a fost posibil.

Este evident că Bucureștiul are nevoie de o sală nouă, de capacitate adecvată, pentru a putea găzdui asemenea producții internaționale, fără compromisuri sau improvizații. În timp ce biletele s-au vândut rapid, iar publicul a devenit parte din poveste de fiecare dată când muzica lui Hugo a răsunat, realitatea rămâne că orașul încă nu dispune de un spațiu pe măsură.

Deși aproape de final, spectacolul a lăsat o amintire vibrând între ideal și realitate. Visul de a urmări Notre-Dame de Paris în condiții optimale nu e încă realizat, dar această reprezentație a reamintit tuturor că poveștile, chiar și cele cunoscute pe de rost, pot fi redescoperite dacă ne lăsăm purtați de muzică, cu inima deschisă și cu speranța că, odată, orașul nostru va putea găzdui aceste momente de magie la adevărata lor valoare.