Discutiile publice recente din România s-au axat foarte mult pe administratia de stat, adesea punând in lumina reflectoarelor problema bugetarilor. Multe dintre declaratiile liderilor politici si-au facut remarcată cu un ton direct și critic, creând impresia unui sector public supradimensionat, ineficient și care consumă resurse excesive. Aceste opinii au resonat cu publicul larg, care este frustrat de birocrație și, de asemenea, au fost utilizate politic ca justificări pentru măsurile de reducere a cheltuielilor. Cu toate acestea, când critica se transformă într-un ecran pentru ceea ce putem numi “austeritate subtilă” – o reducere a cheltuielilor structurale sub înfățișarea de reformă sau eficientizare – apar probleme.

“Austeritatea subtilă” se manifestă printr-un truc retoric: politicienii critica sectorul bugetar ca fiind supra-dimensionat și apoi justifică reducerile de personal sau de finanțe prin invocarea “necesității de eficiență”. Dar, de fapt, în loc să investească în digitalizare sau profesionalizare, se apelează la soluții simple precum tăieri de personal, comasări sau centralizări. Acestea aparent diminuează cheltuielile, dar, în realitate, doar disimulează un transfer: costurile nu se dispar, ci sunt doar redistribuite. Aceste costuri ascunse apar uneori sub forma de tarife impuse participanților la programe, alteori în noi structuri care, în mod paradoxal, extind sectorul administrativ.

In urma unei comasări, noua entitate juridică preia activitatea Institutului Național de Administrație, Institutului Diplomatic Român, Institutului European din România și a Centrului de Pregătire pentru Personalul din Industrie Bușteni, între altele. De asemenea, ar urma să preia și responsabilitățile de formare și dezvoltare profesională de la Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, Școala de Finanțe Publice și Vamă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Școala de Fiscalitate din cadrul Ministerului Finanțelor.

Institutul Național de Formare reprezintă un exemplu perfect al austerității subtile. Pe hârtie, pare că oferă o soluție de eficientizare: încorporarea mai multor instituții existente într-o singură structură. Dar, în realitate, logica este slaba. Institutul devine o entitate birocratică masivă, cu responsabilitățile variind de la formarea funcționarilor publici la pregătirea diplomaților, de la mentorat la cercetare, până la avizarea actelor normative și elaborarea de politici publice. Multe dintre responsabilitățile noului institut sunt deja acoperite de alte acte normative, astfel încât comasările creează confuzie juridică și posibile conflicte de competență.

Această suprasolicitare instituțională contravine chiar ideii de specializare: cu cât mai multe roluri sunt încredințate unei singure instituții, cu atât riscul de diluare și ineficiență este mai mare. In plus, subordonarea directă față de Cancelaria Prim-Ministrului sugerează că nu vorbim despre o instituție autonomă, ci despre o structură politizată, cu control centralizat.

Etic vorbind, problema este că această așa-zisă reformă creează mai mult oportunități pentru funcții bine plătite și inutile, decât pentru profesionalizare autentică. Președintele și vicepreședintele institutului sunt numiți politic, iar un consiliu larg, alcătuit din reprezentanți ai ministerelor și asociațiilor locale, este remunerat pentru participare la ședințe. Discursul public se concentrează pe eficiență și reducerea costurilor, dar în realitate se crează noi funcții cu salarii generoase și o structură costisitoare.

Deci, putem vorbi și despre o discrepanță morală: în timp ce discursul oficial se basează pe austeritate și necesitatea de a raționaliza cheltuielile publice, practica instituțională conduce la noi cheltuieli și la consolidarea controlului politic peste administrație.

Din punct de vedere al oportunității, timingul este prost ales. România are o necesitate urgentă de digitalizare, de programe de formare continuă flexibile, de atragerea expertizei externe și de adaptare rapidă la nevoile societății. In loc să investească în aceste direcții, Guvernul alege să construiască o instituție centralizată, rigidă și costisitoare. Este o soluție birocratică la o problemă care cere inovație și descentralizare.



Sursa articol