Regimul iranian își legitimează represiunea prin “nonviolență”

Pe 7 ianuarie 2026, în mijlocul unei mișcări de protest naționale, Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, s-a adresat familiilor martirilor războiului de 12 zile, afirmând că „protestul este legitim, dar protestul este diferit de violență.” Această declarație, aparent conciliantă, relevă, de fapt, modul în care regimul interpretează și controlează protestul pentru a-și justifica acțiunile represive.

Nonviolența ca armă de control

Discursul lui Khamenei subliniază o strategie subtilă: separarea protestului legitim de „riot,” sau tulburare, pentru a-și asuma rolul de judecător al acțiunilor cetățenilor. Regimul își rezervă dreptul de a decide ce constituie o protestare pașnică și care acțiuni sunt catalogate drept acte de violență. Astfel, orice acțiune percepută ca o amenințare la stabilitatea sa devine un motiv de represalii.

Khamenei a spus: „Oficialii trebuie să discute cu protestatarii, dar discuția cu tulburătorii nu are sens.” Acesta este un mesaj clar, prin care regimul își subliniază autoritatea absolută asupra interpretării actelor de disidență. O simplă grevă sau un boicot economic sunt imediat transformate în forme de violență, iar cei care le desfășoară devin subiecți ai represiunii.

O abordare cinică a represiunii

Regimul iranian dezvoltă o narațiune în care violența este întotdeauna justificată. „Nu am vrut să tragem. Dar odată ce protestul a trecut de limite, nu am avut de ales,” este mesajul pe care autoritățile îl transmit nu doar populației, ci și forțelor de securitate. Această distorsionare a realității are rolul de a transfera responsabilitatea de la autorități la protestatari, punându-i pe aceștia într-o poziție vulnerabilă.

Protestele care se desfășoară sub semnul nonviolenței sunt, de fapt, anesteziate, fiind percepute ca zgomot inofensiv pentru regimul de la Teheran. Mai mult, Khamenei și aliatii săi promovează această nonviolență ca pe un mod de a diminua costurile redefinirii puterii. Confruntarea deschisă cu autoritățile regimului devine un risc uriaș, iar cei care aleg să acționeze proactiv sunt stigmatizați ca fiind extremiști sau violenți.

O societate împărțită de ideea de nonviolență

Regimul folosește nonviolența ca instrument de diviziune în societate, promovând ideea că cei care strigă „pace” sunt mai rezonabili și, prin urmare, mai demni de respect. Acesta este un mecanism prin care protestatarii sunt împărțiți în „detractorii potențiali” și „daverage,” lăsând astfel din ce în ce mai puțin spațiu pentru acțiuni de apărare legitimate.

Astfel, nonviolența devine o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, este o valoare morală, dar pe de alta, este folosită ca o unealtă de control, transformând protestele pașnice în momente de vulnerabilitate pentru disidenți. Regimul încurajează o formă de disidență care nu amenință statu quo-ul, dar care permite menținerea unei aparențe de toleranță la protest.

În final, regimul iranian nu caută toleranță, ci o orchestrare strategică a represiunii. Disensiunea devine astfel un joc periculos, iar nonviolența, mai mult decât o metodă, devine un cadru care limitează sever opțiunile cetățenilor, menținându-i sub control. Această arhitectură de represiune nu denotă decât frica de o schimbare reală, o teama că, într-o zi, protestul pașnic ar putea evolua în acțiuni care nu mai pot fi gestionate.