În fiecare an pe 9 octombrie este comemorată oficial Ziua Victimelor Holocaustului din România, marcând momentul în care, în 1941, a început deportarea în masă a evreilor din regiunile Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi către zona transnistreană, la ordinul liderului fascist Ion Antonescu.

Holocaustul din România a fost deja în plină desfășurare cu peste un an înainte, încă din septembrie 1940, odată cu preluarea puterii de către Antonescu și Mișcarea Legionară, deși masacrele de la Galați și Dorohoi avuseseră loc înainte de această dată. Au fost adoptate măsuri discriminatorii împotriva evreilor, iar în ianuarie 1941 s-a produs Pogromul de la București, care a avut loc în timpul unei revolte legionare împotriva regimului lui Antonescu, rezultând în moartea a peste 120 de evrei.

Violentele împotriva evreilor au continuat cu pogromul de la Iași și cu Trenurile Morții, între 28 iunie și 6 iulie 1941, soldate cu aproximativ 13.266 până la 14.850 de victime, după cum arată un raport internațional dedicat studiului Holocaustului în România.

Ce a urmat a fost și mai crud: după revenirea armatei române în teritoriile ocupate anterior de sovietici, în iulie 1941, a fost lansată operațiunea de “Curățare a Terenului”, ordonată de conducător, care viza eliminarea tuturor evreilor din zonele rurale și concentrarea celor din orașe în ghetouri. În acea perioadă, între 45.000 și 60.000 de evrei au fost uciși de către forțele române, jandarmi, polițiști și uneori civili, care se implicau și în jefuirea proprietăților evreiești.

După adunarea evreilor în ghetouri, aceștia au fost deportați în Transnistria, o zonă aflată între Nistru și Bug ocupată de trupele române și germane. Această deportare consta adesea în marșuri forțate, în timpul cărora victimele erau împușcate dacă nu se puteau mișca sau dacă nu țineau pasul cu coloanele de deportați. Deportările au vizat nu doar evrei din teritoriile ocupate de sovietici în 1940, ci și din zonele rămase în componența României, precum sudul Bucovinei și județul Dorohoi.

Cea mai sângeroasă etapă a Holocaustului românesc a avut loc în Transnistria, unde au avut loc masacre majore, precum cea de la Bogdanovca, între decembrie 1941 și ianuarie 1942, în care au fost uciși 48.000 de evrei, comisă la ordinul prefectului județului Golta. La Odesa, între 22 și 25 octombrie 1941, s-au înregistrat alte 25.000 de victime, în urma represaliilor după un bombardament asupra cartierului general al Diviziei 10 infanterie, toate fiind evrei transnistreni, care nu fuseseră niciodată parte a statului român.

Ritmul deportărilor și al uciderilor s-a redus în 1942, când Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a altor 25.000 de evrei și a unui lot limitat din București. În același an, el s-a răzgândit în privința predării evreilor din România către naziști, decizie pe care Hitler o dorise, iar violența genocidară a încetinit după înfrângerea armatei române la Stalingrad, în 1943. În 1944, odată cu avansul Armatei Roșii, evreii din lagărele din Transnistria au fost repatriați.

Potrivit unui raport internațional, statul român, nu poporul, a fost responsabil pentru moartea a aproximativ 290.000 de evrei și 11.000 de civili între 1940 și 1944. Acest document are la bază dovezi din arhive românești, iar Antonescu a recunoscut în propriile declarații și în procesul din 1946 că a dat ordine de deportare și represalii, recunoscând astfel implicarea sistematică în crime împotriva umanității.

Majoritatea victimelor erau femei, copii, bătrâni și persoane cu handicap, iar justificările oficiale, precum cele conform cărora evreii ar fi colaborat cu ocupația sovietică și ar fi fost ostili statului român, nu se pot susține. Antonescu a ordonat deportarea tuturor evreilor din regiunile ocupate, ceea ce constituie o crimă colectivă, o atrocitate de natură să confirme abjecția morală a regimului. Dacă motivul principal ar fi fost colaborarea cu sovieticii și atacul asupra armatei române în retragere, atunci de ce au fost deportați și evrei din zonele rămas în teritoriul românesc, precum sudul Bucovinei și Dorohoi, care nu fuseseră ocupate în 1940?



Sursa articol