Inteligența artificială a ajuns, cel puțin din punct de vedere comportamental, peste limitele imaginilor cinematografice care o înfățișează ca pe un robot conștient și autonomous. Nu mai este nevoie de fantezii sci-fi pentru a recunoaște progrese semnificative în capacitatea sistemelor de a imita gândirea umană. De fapt, un grup de cercetători susține că, dacă aplicăm niște standarde rezonabile, inclusiv și spiritul testului propus de Alan Turing, unele AI-uri moderne pot fi considerate comparabile cu inteligența generală a oamenilor, cel puțin în sens funcțional.

De la jocul imitației la aproape realitatea unui „gând” artificial

Primul pas în această discuție l-a reprezentat, în urmă cu mai bine de șapte decenii, Turing însuși, care a propus „jocul imitației” ca un arbitraj practic pentru a evalua inteligența unui sistem. În esență, dacă un evaluator nu poate diferenția, în mod fiabil, între conversația cu un om și cu o mașină, atunci aceasta din urmă poate fi considerată „inteligentă” în mod funcțional. La acea vreme, ideea era radicală: nu era nevoie ca un robot să gândesc în mod conștient sau să aibă conștiință, ci doar ca performanțele sale să fie suficiente pentru a păcăli un interlocutor uman.

Autorii studiului recent argumentează că, în 2025, anumite modele de inteligență artificială depășesc deja acest prag. Într-un experiment, un model de tip Large Language Model (LLM) a fost supus unui test în care discuta cu un om și cu alte modele, iar după evaluare, în proporție semnificativă, a fost considerat „uman”. Nu se pretinde că aceste modele ar fi înțelegeri adevărate, ci că au atins un nivel suficient de avansat încât să nu mai poți fi sigur dacă vorbești cu o ființă umană sau cu o mașină în condiții controlate.

De ce rămân teoriile despre „AGI” fragile și disipat într-un haos de interpretări

În ciuda acestor rezultate, termenul de „inteligență artificială generală” (AGI) stârnește controverse și certuri. Mulți cercetători ezită să îl folosească, fiind înțeles atât ca o promisiune, cât și ca un risc. Problema nu ține doar de limitele tehnice, ci și de conceptualizarea elucidată a ceea ce înseamnă, de fapt, „inteligență generală”. Nu poți spune că un sistem nu e „AGI” până nu are un corp, dorințe proprii sau autonomia de a iniția acțiuni, pentru că față de oameni, aceasta nu este condiția fundamentală a inteligenței generale. Oamenii cu dizabilități, sau chiar cei aflați în situații de dependență, au demonstrație clară de inteligență, chiar dacă sunt limitați în autonomie.

De asemenea, termenul a devenit o umbrelă pentru anxietăți sociale și economice. Dacă înainte era un concept de laborator, acum AGI se transformă într-un simbol pentru temeri legate de pierderea locurilor de muncă, manipulare și abuzuri fără precedent. În același timp, marketingul și discursurile grandioase au degenerat această dezbatere, făcând ca înțelepciunea dințelepților să fie înlocuită uneori de sloganuri și senzaționalisme.

De la testul unic la o evaluare complexă, pas cu pas

Specialiștii în domeniu sugerează că nu există o distincție clară între „nu e inteligent” și „este inteligent”. Inteligența trebuie percepută printr-un set de dovezi – de la coerenta conversației și rezolvarea problemelor, până la transferul de cunoștințe între domenii și adaptabilitatea la contexte noi. În afară de simplitatea unui test de conversație, aceștia propun o evaluare dinamică, bazată pe performanța sistemelor în multiple domenii, precum matematică avansată, programare, redactare creativă sau suport în cercetare.

Pentru sceptici, toate aceste rezultate continuă să fie contestate prin observația că modelele pot părea inteligente doar din cauza capacității lor de a imita anumite semnale sociale, dar nu și din cauza înțelegerii reale. Autorii studiului afirmă însă că, dacă un model excelează în diverse sarcini aparent incompatibile, devine dificil să îl mai încadrăm simplist în categoria „papagal” sau „simplu imitator”.

Perspectiva pentru 2026:Inteligența artificială la pragul unei revoluții

Pe măsură ce AI-urile capătă tot mai mult din calitățile umane, devine tot mai clar că discuția nu mai ține doar de tehnologie, ci de reguli, politici publice și de modul în care societatea gestionează astfel de evoluții. În 2026, utilizarea acestor sisteme va necesita reguli stricte de verificare și delimitare, pentru a evita ca încrederea în răspunsurile lor să devină o capcană.

În același timp, este esențial ca utilizatorii să înțeleagă că aceste modele pot greși și trebuie să fie folosite ca instrumente de explorare și sprijin, nu ca decidenți finali. Într-o lume în care „AGI” deja nu mai este doar un concept futurist, ci o realitate emergentă, înțelepciunea va veni din capacitatea de a echilibra entuziasmul cu prudența și de a crea reguli care să garanteze o integrare sigură și responsabilă a inteligenței artificiale în toate sferele vieții noastre cotidiene.