Pe insula Sardinia, aceste necropole de piatră recent incluse în patrimoniul UNESCO povestesc despre obiceiurile funerare ale vechilor populații dinaintea romanilor. Insula italiană, cunoscută pentru peisajele sale dure și salbatice, este împodobită cu peste 7.000 de monumente din Epoca Bronzului, cheițe în formă de stupi numite nuraghi, care se înalță din mediteraneanul de tufișuri, ca niște observatoare tăcute ale unui trecut îndepărtat.

Însă cu mult înainte ca aceste construcții emblematice să fie ridicate, au fost săpate în stâncile insulei alte monumente antice în stil aproape fabulos: necropolele denumite domus de janas, adică „casele zânelor”. Aceste structuri au fost dezvoltate de culturile Ozieri, între 3200 și 2800 î.Hr., prima civilizație importantă din Sardinia și una dintre cele mai avansate societăți din zona mediteraneană de vest.

Așezate pe terenuri fertile și pe dealuri înalte, acești oameni credeau că moartea nu reprezintă un sfârșit, ci doar un nou început. Pentru a simboliza această idee, au construit peste 3.500 de camere subterane, menite să semene cu casele de pe pământ; 220 dintre ele sunt decorate cu ocru roșu și motive de tauri, simbolizând renașterea. În tradițiile locale, aceste camere sunt considerate a fi casele magice ale unor femei binevoitoare, asemănate cu zânele, numite janas. Aceste ființe, cu pielea palidă, luminată de lună, adesea îmbrăcate în roșu, erau cunoscute pentru țesăturile fine din fire de aur și pentru dezvăluirea secretelor legate de coacerea pâinii.

Moștenirea acestor monumente este păstrată în povești orale spuse de profesori și bătrânii din comunitate. Se spune că janas ies din casele lor argintii pentru a cânta melodii din alte lumi. În iulie 2025, 17 dintre aceste domus de janas au fost incluse de UNESCO pe lista siturilor patrimoniului mondial. Acestea nu reprezintă doar relicve arheologice, ci și simboluri culturale, care contopește peisajul, tradiția și comunitatea.

Am plecat cu rulota pe coasta de nord a Sardiniei spre prima mea destinație: necropola de la Su Crucifissu Mannu, situată la câțiva kilometri de orașul Porto Torres. Ghidul meu, Maurizio Melis, mi-a arătat platoul de calcar în care au fost săpate 22 de morminte din mileniile IV și III î.Hr. „Pentru civilizația Ozieri”, a explicat el, „aceste porțiuni joase din piatră care duceau în morminte, reprezentau un pasaj sacru, trecând prin pământul însuși, perceput ca un uter, un loc de întâmpinare și transformare”.

Mai adânc în necropolă, Melis mi-a spus: „Su Crucifissu Mannu a fost folosit timp de secole.” El a explicat că aceste morminte au fost săpate de mii de ani și au fost în uz timp îndelungat, până când populațiile romane au pășit pe aceste terenuri. În săpăturile din 1972, arheologii au descoperit fragmente de ceramică, statuete ale Zeiței Mamă și chiar un craniu al unui bărbat care a suferit două trepanări în urmă cu peste 3.500 de ani. „Știința poate explica multe”, a spus el, „dar pentru mulți, aceste morminte au fost întotdeauna considerate locuințele veșnice ale janelor, ființe magice cu pielea palidă, luminată de lună, care țeseau fire de aur și învățau muritorii cele mai ascunse secrete ale existenței”.



Sursa articol