În anul 1853, tânărul Carol Davila, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din Paris, primea o misiune importantă din partea domnitorului Barbu Știrbei: conducerea serviciului sanitar al armatei țării. Dincolo de această responsabilitate, Davila avea să joace un rol crucial în organizarea sistemului medical și a învățământului de profil din România. Dar ce fel de om era cel care a pus bazele medicinei românești moderne?

Un vizionar cu o personalitate complexă

În anul 1857, Carol Davila, împreună cu Nicolae Kretzulescu, a fondat Școala Națională de Medicină și Farmacie. Această instituție a pregătit primele generații de medici și farmaciști români și a reprezentat fundamentul învățământului medical. În 1869, pe baza acestei școli, a fost înființată Facultatea de Medicină din București, prima de acest fel din țară. Astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie din București îi poartă numele, o recunoaștere a moștenirii sale.

Personalitatea lui Carol Davila a fost una extrem de complexă, după cum reiese din mărturiile contemporanilor. Constantin Argetoianu, care l-a cunoscut atât prin intermediul tatălui său, generalul Ioan Argetoianu, cât și în mod direct, a oferit o imagine detaliată a medicului francez.

„Davila a fost desigur un mare organizator, un mare animator, un om de o inteligență aproape genială – dar în același timp, cum se întâmplă des în asemenea cazuri, un țicnit”, scria Argetoianu în memoriile sale. Acesta povestea despre accesele de furie ale lui Davila, despre farfuriile sparte în timpul dejunului și certurile cu însoțitorii la plecarea de la Cotroceni.

Frustrările unui om de geniu

Ana Racoviță, a doua soție a lui Carol Davila, a reușit să-l mai liniștească, dar spre sfârșitul vieții, doctorul francez a fost măcinat de frustrări. Se certa cu ușurință, inclusiv cu vechii săi prieteni Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, dar și cu regele Carol I. Era nemulțumit de „ingratitudinea omenească”.

„Violențele deveniseră mai rare și fuseseră înlocuite printr-o deșănțată logoree. Vorbea într-una, răspundea la propriile lui întrebări și nu lăsa pe nimeni să spună un cuvânt”, își amintea Argetoianu. Davila, înțelept prin experiența sa, povestea cu farmec, dar izbucnea în momente de mânie.

Viața personală a lui Carol Davila

Carol Davila locuia într-o casă de la poalele Dealului Cotroceni din București. Casa, descrisă de Argetoianu ca fiind „comodă, dar umedă”, era situată la marginea grădinii dinspre Sfântul Elefterie. Proprietatea lui Davila se întindea până la Dâmbovița, cuprinzând și proprietățile Palatului Cotroceni și ale Azilului Elena Doamna.

Argetoianu descria casa lui Davila ca fiind curată, bine ținută și mobilată simplu. Atmosfera era destinsă, animată de prezența fetelor lui Davila, Elena și Zoe, și a numeroșilor copii, mai mult sau mai puțin legitimi.

Carol Davila a trecut în neființă la 24 august 1884, lăsând în urmă o moștenire care avea să schimbe pentru totdeauna sistemul medical românesc.